Golul intim ce respiră în emoțiile tale îmi trântește existența într-un abandon inevitabil. M-am rătăcit în mine și la colțul din partea stângă a privirii tale mi-am întâlnit un haos străin. Permite-mi să îmi odihnesc gândurile pe umărul tău și să îmi tac violent povara cuvintelor ce par că se sinucid lent pe irisul ființei. Mă domină strâmb o sete lăuntrică și simt cum timpul își înfige violent degetele perfide în pieptul meu, mărunțindu-mi lent o iubire necoaptă ce pare că își contestă invaziv prezența. Dragul meu, miroși aprig a dragoste asezonată lacom cu teamă și sărutul tău are aroma poetică a umbrei de tutun de pe ceașca de cafea. Te scriu diform, căci îmi simt eul artistic sufocat de rătăciri nocturne. Îngrop dorința de a-ți lipsi, îmi încalț sufletul în nori și mă ascund într-o constelație, îmi domolesc forțat angoasele și te trăiesc azi apatic de consecințe. În momentul în care rațiunea o să își dorească să te ucidă cu sânge rece, sugrum-o blând în palmele tale..
Nu ar fi o risipă de răsărituri să refuzăm infantil să ne despicăm inimile în palme?
Cine ar fi de vină dacă mâine, cerul ne-ar descoase din noi în șoapte despuiate și ne-ar îngropa rămășițele într-un apus de octombrie?
Dacă o să mă dori, să mă dori poetic..
Simona Ștefania 